Liniştea – Muzica Naturii

A fost dimineaţă şi seară în după-amiaza aceea şi norii vâjâiau a dureri în cot în zorii ce urmau. Mi-a fost de ajuns să gust din fericirea zilei câte puţin la diferite intervale. Asfaltul m-a plimbat şi aşa cu strălucirea ce-şi găsi loc în ochii mei.
Asfaltul e chel!
Probabil e skin-head, sau pur şi simplu oamenii urăsc iarba.
Iarba e o plantă pe cale de dispariţie în marile oraşe. Puţinele fire ce au rămas sunt expuse în părculeţe special amenajate. Nimeni nu are voie să calce iarba. Nimeni nu are voie să rupă iarba.
Nimeni nu îngrijeşte iarba.
Scările coborau şi eu le urmăream cu o jumătate de frică. La fiecare pas vroiau să o ia la fugă lăsându-mă să cad. Să cad…oricum cad, în sus sau în jos, depinde de stare. De cele mai multe ori prefer să cad în sus dar depinde, tentaţia e mare şi mai arunc câte un ochi şi în jos.
Ce?
Cred că am deschis ochii…aceeaşi robo-sapiens zumzăie pe străzi. Acelaşi pas, aceeaşi copaci… acelaş eu…
Mai bine îi închid înapoi.

M-au cam muşcat sticlele de buze în ultimele zile, au fost seri pline de culori şi muzică, discuţii şi oboseală, beţie şi mahmureală…
Programul e din ce în ce mai încărcat şi vara se apropie, încă 2 luni şi o săptămână până la primul pas ce va atinge Vama.
Încă 2 luni şi o săptămână până la prima bere băută pe plajă.
Încă 2 luni şi o săptămână până la primul răsărit pe marginea apei.
Încă 2 luni şi o săptămână până la prima gură de aer.
Primul zâmbet ce va alerga din terasă în terasă, de la români la bulgari şi înapoi, din sticlă în sticlă şi din apă pe nisip. Primele urme în talpă lăsate de scoici şi pietre, primul strat dorit de praf şi prima piedică pusă de Omul Invizibil.

M-am gândit la o leapşă. Un text care cere o continuare. Clo şi Vecinica au onoarea

A deschis uşa parcă fără să vrea căutându-şi loc pentru primul pas. Nu era nimeni acolo dar simţea un aer aglomerat, simţea că nu încape, şi îi era foarte cald. Vârful piciorului drept a atins podeaua stârnind un întreg concert în capul său.
Primul raft…ochii i-au lăsat orbitele în urmă şi timpanele îl gâdilau de fericire, culori şi non-culori printre care se ascundeau urme din trecut şi viitor.
Podeaua mergea cu el, legănându-l în sus şi-n jos în ritmul paşilor. Nici nu îi era greu, nu avea de-a face cu un tip foarte dezvoltat.
A mai urmărit câteva rafturi în drumul său spre capătul camerei. Pentru el era un cinematograf în care intra zilnic. A sorbit şi ultima gură de cafea şi a aşezat paharul în acelaşi colţ al biroului ca întotdeauna. S-a făcut comod şi a mai privit o dată rafturile, de data aceasta privind totul în gol.
Gata! Ziua începe, scoate din buzunar tutunul şi tot ce mai are nevoie. Presoară totul cu precizie de-alungul foiţei pune un filtru în care se distinge iniţiala ei şi roteşte. Asemeni unei maşini de scris ce a terminat rândul, trece ţigara pe toată lungimea marginii peste vârful limbii apoi o lipeşte. O bate puţin şi îi dă foc aşteptând primul client. E ora 8, primul curios va intra pe la 11, doar printr-o minune ceva mai devreme. De obicei ,lumea intră pe la ore de vârf, atunci pot fi văzuţi de trecători. Chiar dacă nu cumpără nimic, e bine să fie văzuţi pe-acolo.
A stins ţigara şi a deschis cartea pe care o începuse ieri.

1. Pentru continuarea scrisă de Clo dă click!

2. Pentru continuarea scrisă de Vecinica dă click!