Sculptura face apel la sensibilizarea eului prin transpunerea tridimensională a volumelor în spaţiu, fie ele redări ale psihicului sau ale fizicului.
De la începuturile sale sculptura porneşte de la materiale de bază ca lutul, piatra, marmura şi ajunge în prezent la matariale de orice fel, lista devenind infinită. Putem da ca exemplu de materiale neconvenţionale folosite în sculptură gunoaiele din care Tim Noble şi Sue Webster au reuşit să redea imaginile cotidiene ale unui oraş boem, sau guma folosită de Maurizio Savini .
Pe la mijlocul anilor 1960, se manifestă curentul Conceptual. Arta conceptuală apare ca o reacţie împotriva formalismului de până atunci, astfel ideea sau conceptul au prioritate în faţa tradiţionalismului.
„Ideea devine o maşină care produce arta” (Sol LeWitt) , lucrarea fiind dependentă de concept.
Pe drumul parcurs de la materie la concept, de la reproducerea naturii înconjurătoare la manifestările libere ale psihicului sculptura a îmbinat artele şi a dus volumul până în cele mai excentrice forme ale sale.
„Muntele Kogaionon”
“Tot aşa, şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel il numeau geţii; numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului care curgea alături”. (Strabon)
Aşa cum Zamolxe se retrăgea pe muntele Kogaionon, aşa şi populaţia din ziua de azi, se retrage pe aceleaşi meleaguri o dată la unu sau doi ani.
Lucrarea merge pe ideea lui Duchamp de ready-made şi împreună cu următoarele două lucrări formând un concept artistic. Pentru realizarea ei m-am folosit de un crap real, luat de la pescărie, un boot (gheată de ski) şi o scoică. Crapul este vopsit auriu tocmai pentru a evidenţia potenţialul a ceea ce exprimă – România, fostul grânar al Europei, un peşte auriu pe mapamond, un tărâm magic unde basmul întâlneşte realitatea. Ajuns în gheată acest tărâm este un peşte auriu captiv în propria sa libertate de a-şi alege drumul. Gheata, împreună cu scoica pe care se sprijină reprezintă Italia, unul din tărâmurile pe care peştişorul se zbate. Am reprezentat Italia printr-o gheată şi o scoică deoarece la fel ca România e o ţară care are şi plajă şi munţi, o ţară ce are acea iluzie a frumuseţii. Linia aurie de pe gheată este tocmai bogăţia ce o pierdem acolo.
„Nomadul”
Destrămarea familiei este următoarea temă atinsă în conceptul artistic prezentat.
Prin 2 lucrări din ghips, mulaje făcute direct pe model viu am reprezentat rămăşiţele a ceea ce a fost o dată un întreg, o familie, un suflet.
Rămăşiţele încă au puritatea reprezentată prin alb. Ele rămân aproape neputincioase în faţa destinului. Tocmai lipsa membrelor sugerează imposibilitatea lor de a reface ceea ce au stricat, totuşi ele nu lipsesc de tot, prin asta sugerând „Speranţa”, ultima sămânţă rămasă.
„Pianul lui Picasso”
Cu toţii ştim cine este Picasso, şi cu toţii ştim chitara făcută de el.
Folosindu-mă de 2 tipuri de tastaturi, o carcasă de desktop, câteva cabluri, o sticlă şi o bucată de mucava am făcut o instalaţie ce poartă numele „Pianul lui Picasso”.
Sticla reprezintă 2 stări pe care se sprijină muzicianul, cea de euforie şi cea de melancolie, stări ce sunt redate şi pe claviatură prin legăturile dintre tonuri şi semi-tonuri şi orientarea lor.
Mucavaua, datorită maleabilităţii sale este tocmai slăbiciunea artistului pentru cele 2 stări spuse mai sus.
Cablurile, nefiind conectate la nimic sunt reprezentarea lipsei legăturii dintre artă şi artist, legătura apărând atunci când acesta se va aşeza în faţa pianului.
„Portretul”
Ca reprezentare sculpturală ronde-bose am ales să fac două portrete în ghips.
Primul este făcut după model viu, o colegă din clasa a X-a acceptând să pozeze. Este un portret simplu de interior ce exprimă tinereţea modelului prin liniile curbe şi puritatea unui suflet tânăr prin albul ghipsului. Portretul nu este vopsit tocmai pentru a lăsa forma pură aşa cum este un suflet tânăr.
Al doilea portret este făcut după fotografii, fiind reprezentată figura Mareşalului Ion Antonescu. Prin tonusul puţin exagerat surprind tocmai atitudinea fermă de conducător al statului al armatei.
